Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Devs: o mini-serie magnum opus science-fiction

        de Mihai Ghiţă

Devs (2020)

• Producţie: Fx on Hulu, SUA;

• Scenariul şi regia: Alex Garland;

• Imaginea: Rob Hardy;

• Muzica: Geoff Barrow, The Insects, Ben Salisbury;

• Distribuţie: Sonoya Mizuno, Nick Offerman, Jin Na, Zach Grenier, Alison Pill

 

Britanicul Alex Garland a ajuns o voce puternică în sci-ence-fiction-ul contemporan. În 1996 a scris romanul Plaja (The Beach), adaptat ulterior de Danny Boyle în filmul cu acelaşi titlu. A publicat alte două romane, The Tesseract (1998) şi The Coma (2004), a scris scenariile câtorva filme de succes, printre care 28 Days Later (2002) şi Sunshine (2007) ale aceluiaşi Danny Boyle şi Never Let Me Go (2010) în regia lui Mark Romanek. A debutat ca regizor cu Ex Machina (2014), un film despre emanciparea unei inteligenţe artificiale, o femeie-robot răzvrătită împotriva inventatorului ei geniu-guru-miliardar-misogin.

Pentru următorul său proiect, Garland a adaptat romanul unui alt scriitor, Jeff Vander Meer, în filmul Anihilare (2018), în care un grup de cercetători pornesc o expediţie în neprimitoarea zonă, unde prezenţa unei entităţi extraterestre împleteşte ADN-ul faunei şi florei înconjurătoare în nişte mutaţii psihedelice şi înspăimântătoare, un soi de reinterpretare omagială a Călăuzei lui Andrei Tarkovski.

În cele şapte ore împărţite în opt episoade, mini-seria ne dezvăluie treptat maşinaţiile unei companii din Sillicon Valley, în frunte cu misteriosul departament denumit Devs, a cărui activitate se desfăşoară într-o clădire cu aspectul unui templu solar şi secretizarea unei zone 51. Accesul se face printr-o capsulă ce trece puntea către nucleul templului cu ajutorul unui câmp electromagnetic, unde totul emană un auriu alchimic şi un aer ocult. Printr-o sticlă groasă ca un ţesut celular, lumina pulsează cadenţat. În exterior, copacii au în jurul lor aure plutitoare ce deservesc ca nişte corpuri de iluminare şi nu numai. Statuia impunătoare a unei fetiţe surprinse în timp ce bate mirată din palme răsare printre copaci, o privelişte direct proporţională cu profilul fetiş al lui Garland, un CEO mesianic-grandoman, Forest (Nick Offerman), care şi-a numit compania după fiica lui defunctă, Amaya. Offerman reuşeşte să îşi depăşească emploi-ul comic şablonizat prin personajul său din serialul Parks and Recreations, Ron Swanson. Offerman ne oferă datele emoţionale mai ample şi, totodată, mai conţinute ale unui Forest sufocat de amintiri negre şi absorbit de piatra filosofală.

Legea lui Moore descrie o tendinţă pe termen lung a creşterii puterii de calcul, conform căreia numărul de tranzistori care pot fi plasaţi pe un circuit integrat se dublează la fiecare doi ani. Această tendinţă a fost valabilă mai bine de o jumătate de secol, până prin 2010, când dezvoltarea puterii de calcul a maşinilor a început să scad㠖 spre deosebire de aparenţa progresului exponenţial a calculatoarelor. Tendinţa e dată din nou peste cap în 2019, când Google anunţa dezvoltarea unor computere cuantice cu o putere de calcul fără precedent. Dacă un bit al calculatorului binar poate stoca fie valoarea 0, fie valoarea 1, un bit cuantic poate stoca şi 0, şi 1 în acelaşi timp, astfel încât îşi permite procesarea unor calcule în paralel. Pe acelaşi tip de tehnologie se bazează şi departamentul Devs. În acel loc sacru tronează ca un obelisc calculatorul cuantic cyber-punk, care are posibilitatea de a procesa o cantitate atât de mare de date, încât se pot face predicţii în trecut şi în viitor, pe baza modelului predeterminist, conform căruia orice eveniment, inclusiv acţiunea umană, este determinat de un şir cauzal neîntrerupt. O simulare a istoriei se desfăşoară pe un ecran în templul cuantic, unde Iisus răstignit pe cruce apare recompus din pixeli monocromatici, o animaţie impresionistă la o rezoluţie mică, din pricina predicţiei îndepărtate în timp şi a multiplelor variabile aferente. Conform unor experimente realizate de Forest şi de asistenta care îi e şi iubită, Katie (Alison Pill), istoria oricărui corp fizic conţine în el suma tuturor celorlalte corpuri aflate în relaţie cu el. Pentru a obţine claritatea deplină a imaginilor, Lyndon, cel mai iscusit programator al departamentului, un puşti de 12 ani interpretat în travesti de o actriţă americancă, Cailee Spaeny, propune modelul multiversului dezvoltat de Hugh Everett şi încearcă să facă un soi de medie aritmetică a nesfârşitelor variabile pe care fiecare potenţială realitate le conţine. Forest nu e mulţumit de propunerea lui Lyndon şi îl concediază pe loc. Pentru el, aşa cum suma potenţialilor Iisuşi e o iluzie şi nu adevăratul Iisus al istoriei noastre, nici Amaya nu poate fi adevărata fetiţă a lui Forest, care încearcă obsesiv să o învie prin intermediul acestei simulări.

Sergei, un angajat Amaya cu mult potenţial, proaspăt promovat la departamentul Devs, intenţionează să fure reţeta secretă din templul cunoaşterii. Aurele copacilor din jurul templului încadrează acum figurile punitive ale lui Forest şi şefului scurităţii, Kenton, excelent jucat de Zach Grenier. Iubita lui Sergei, Lili (Sonoya Mizuno), pleacă să afle adevărul din spatele dispariţiei lui. Mizuno mai jucase în Ex Machina ca o altă femeie-robot sexualizată. Aici, Lili e o tânără programatoare cu părul scurt şi cu o figură androgină, aflată în mijlocul mirajelor unei lumi ce întârzie să-şi dezvăluie adevărata identitate. În această căutare frenetică, ea apelează la Jamie (Jin Ha), un fost iubit pe care îl părăsise pentru Sergei. În virtutea unei predeterminări, amândoi devin hăituiţi de şeful securităţii de la Amaya, acest Kenton-vânător care aruncă povestea într-un thriller de spionaj. Coloana sonoră compusă de Geoff Barrow, Ben Salisbury şi The Insects inspiră fascinaţia religioasă a unei iconografii tehno-ezoterice, trecând de la sintetizatoare contemplative, bântuite de ecoul duplicitar al unui saxofon, la un colaj de voci cristaline (yin) şi guturale (yang) ce au un efect comic. Toate aceste sunete reverberează într-o sublimă simbioză cu imaginea meticulos luminată de Rob Hard, directorul de fotografie al celor trei filme regizate de Garland.

În lupta ei cu destinul, Lili devine scindată între un traseu predeterminat şi fantoma libertăţii. Câteva secvenţe din film ilustrează o ubicuitate în care personajele sunt fotocopiate, mai multe Lili şi Katie îşi urmează soarta în realităţi supraimpresionate, în spiritul postmodernist al unei lumi care devine conştientă de caracterul ei artificial, sclavagit de imperiul interpretării. Dacă în filmul Mai mult decât ficţiune (2006), un bărbat începe să audă vocea care îi narează viaţa şi îi adresează un „nu!” hotărât, în Devs personajele devin prinse într-un joc deja ştiut, circumscris unui scenariu de la care aceştia nu se pot abate – de altfel, nici nu încearcă. Forest şi Katie aşteaptă ziua pe care au urmărit-o de nenumărate ori în ecranul-glob de cristal. Cei doi capătă o altfel de conştiinţă de sine, se dedublează şi îşi comentează alegerile, îşi zic unul altuia ce urmează să facă şi constată ulterior că vorbele le ies pe gură conform scenariului, în ciuda iluziei că îşi aleg singuri cuvintele.

Chiar dacă actorii au şi ei aerul unor marionete predeterminate, lipsite de viaţă, povestea ar fi putut uşor să cadă fie în pretenţiozitate, fie în derizoriul unui obiect-fetiş al atotcunoaşterii, însă Garland găseşte atât tonul moral potrivit, cât şi un echilibru între acţiune şi pasajele descriptive ale unei lumi înghiţite de propria-i simulare. Mini-seria propune o dialectică jucăuşă a libertăţii în faţa automatizării şi în faţa unui Sillicon Valley global, nu departe de cum îl descrie filosoful italian Franco Berardi: o fabrică semiotică globală, unde exploatarea are loc la nivel maximal şi unde potenţialul transformativ poate fi cu adevărat dezlănţuit. Alex Garland surprinde paradigma companiilor tech conduse de nişte pseudo-profeţi, care schimbă lumea în spatele uşilor închise atât în primul lui film, Ex Machina, cât şi în Devs. În spirit hitchcokian, Garland scrie minuţios contractul emoţional cu spectatorul, dând încă o dată dovada unei viziuni consistente şi incitante vizavi de veleitate şi de tragedia ei.

© 2007 Revista Ramuri